Termenul ebraic de Paşti (Pesah) a trecut în vocabularul creştin pentru că patimile, moartea şi Învierea Domnului au coincis cu Paştile evreilor din anul 33; obiectul sau motivul Paştilor creştine este însă cu totul altul decât al Paştilor evreilor, între vechea sărbătoare iudaică şi cea creştină nefiind altă legatură decât una de nume şi de coincidenţă cronologică. Cuvântul Pesah (= trecere) este moştenit de evrei de la egipteni, dar provine în limba română din forma bizantino-latină Paschae. Evreii numeau Paşti (Pascha), sau sărbătoarea azimilor, sărbatoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie şi a eliberării lor din robia Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan (aprilie) şi coincidea cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară.

Numele de Paşti a fost aplicat de primii creştini comemorării anuale a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan sau în Joia dinaintea Duminicii Învierii. Ea consta dintr-o masă rituală, care imita Cina la care au participat apostolii şi Hristos, şi era însoţită de serviciul Sfintei Impărtăşanii. La primii creştini, recrutaţi dintre evrei, această celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreieşti din seara zilei de 14 Nisan, masă care, la început, purta, doar ea, denumirea de Paşti în sensul propriu al cuvântului. Şi precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai târziu la întreaga sărbătoare a azimilor, care ţinea şapte zile (14 Nisan seara – 21 Nisan seara), tot aşa şi la creştini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a morţii şi a Învierii Domnului.

Mai târziu, în primele trei-patru veacuri se vor prăznui Paştile Crucii (comemorarea Patimilor lui Hristos) şi Paştile Învierii (sărbătorirea Învierii Domnului). Pentru că agapele creştine întrerupeau postul ce se ţinea înainte de sărbătorirea Învierii (astăzi Postul Mare) comemorarea Cinei de Taină prin mese