Vineri, 15 aprilie
Trenuri spre Salzburg din Linz sunt două pe oră, aflasem cu o zi înainte de la recepţie, aşa că pe la 8.45 eram deja pe picior de plecare în ideea de a-l prinde pe cel de la 9 ş-un pic. Nu ne-a luat mai mult de 20 de minute să ajungem la gară şi să ne cumpărăm bilete, care au costat în jur de 18-19 euro de persoană. De câte ori merg cu trenul prin Vest (şi am fost de ceva ori pentru că îmi place foarte mult acest mijloc de transport), mă întreb dacă ăştia de la vârful Regionalei CFR au fost măcar de curiozitate într-o astfel de călătorie. Sinceră să fiu, nu cred că şi-au dau curu’ jos din maşină sau din avion, pentru că altfel nu-mi explic cum de nu au învăţat nimic. Nu-ţi trebuie doctorat în trenuri ca să observi lucrurile de bun simţ, precum reduceri de preţ când sunt mai multe persoane, sau bilete cu valabilitate pe 5 zile etc.
De fapt, la ce să mă aştept câtă vreme la noi Săgeata albastră opreşte între localităţi ca lumea şi conductorul să se dea jos din tren ca să fumeze, iar acceleratul Cluj-Timişoara stă cu două minute mai mult într-o gară pentru ca unui călător să i se livreze pizza pe care o comandase prin telefon. Lăsând gândurile negre la o parte, drumul spre Salzburg a fost cald, lin, rapid şi ok. Când am păşit în oraşul lui Mozart însă, ne-a întâmpinat, alături de Radu, frigul şi o ploaie deasă cu grindină. Nu era tocmai cea mai bună zi de vizitat un oraş.
Nu ştiu dacă vremea a fost vinovată, dar oraşul nu m-a impesionat prea mult. Recunosc, plecasem spre el închipuindu-mi-l plin de culoare, muzică şi veselie. Ce să fac dacă am văzut de prea multe ori Sunetul muzicii şi Amadeusul lui Milos Forman (ăsta din urmă fiind filmul meu preferat din toate timpurile, de fapt)… Realitatea din teren s-a dovedit alta. Salzburgul mi s-a arătat auster, extrem de serios, cu o arhitectură cazonă şi foarte, foarte puţină culoare. Văz
