In schimbul garantiilor de securitate americane, aliatii mai mici sustin sau participa simbolic la o forta nord-atlantica de pompieri ce-si alege chiar ea incendiile pe care ar urma sa le stinga. Implicarea Aliantei Nord-Atlantice in criza libiana era previzibila, in conditiile in care primele lovituri impotriva regimului Kadhafi, intreprinse sub umbrela unei coalitii multinationale ad hoc, nu au provocat rezultatele politice sperate. Recursul la mecanismele NATO ofera puterilor initiatoare ale interventiei avantaje de natura operationala si tactica, dar si o mai mare greutate politica in impunerea rezolutiilor 1970 si 1973 ale Consiliului de Securitate ONU. Pare destul de clar, insa, ca argumentele pro si contra actiunii militare sau cele referitoare la respectarea mandatului politic fixat de Consiliul de Securitate nu se modifica prea mult. Se poate discuta la nesfirsit daca decizia de a face apel la NATO a fost una fericita. Ceea ce conteaza, insa, pe fond, este faptul ca nu a existat o opozitie serioasa fata de aceasta initiativa in interiorul Aliantei, chiar daca in fazele initiale ale interventiei s-au facut simtite anumite reticente la Berlin, Roma si in alte capitale europene. Pentru Romania si alte tari est-europene lipsite de vocatia utilizarii fortei in relatiile internationale, acceptarea liniei promovate de SUA, Franta si Marea Britanie (si asumate ulterior de restul aliatilor) este unica solutie posibila. Ea se inscrie in registrul obligatiilor neoficiale contractate in momentul aderarii, in sensul ca protectia americana pentru securitatea teritoriului nostru si pentru interesele noastre vitale trebuie recompensata prin sustinerea liniei politice a Washington-ului in marile dosare internationale. O sustinere care trebuie sa se manifeste prin vorbe, atunci cind este suficient, si prin fapte, atunci cind este nevoie. Decizia Statelor Unite de a crea Alian