Am scris de atâtea ori despre ciudăţeniile justiţiei constănţene încât cu greu mai pot concepe că ar exista ceva venind din această zonă care să mai surprindă.

Şi totuşi, mărturisesc că rezervele judecătorilor constănţeni par nelimitate. Printre cele mai interesante situaţii de care m-am lovit în ultima vreme se numără cea a unui cetăţean turc acuzat în urmă cu aproape 20 de ani (17, să fim exacţi) că a înjunghiat un om cu un cuţit de vânătoare. Trimis în judecată şi arestat în lipsă (pentru că, cel mai probabil, procurorii nu s-au dumirit la timp să ia o măsură preventivă faţă de acesta, iar turcul a fugit din ţară), cetăţeanul turc nici până la acest moment nu a fost condamnat definitiv. Iar aceasta, în condiţiile în care el şi-a recunoscut vina încă de a doua zi după producerea evenimentelor, iar fapta s-a prescris între timp. A... iar dacă tot a venit vorba despre faptă, este de menţionat că, deşi înjunghierea i-a pus în pericol viaţa victimei, aceasta având nevoie de câteva zeci de zile de îngrijiri medicale, fapta a fost încadrată juridic ca fiind vătămare corporală gravă, nu tentativă de omor calificat, comisă în public (omul fusese înjunghiat cu pumnalul de vânătoare în faţa unei discoteci). Chiar şi aşa, la mai bine de 17 ani de la petrecerea evenimentelor, procesul încă se judecă la Constanţa, până la acest moment nefiind pronunţată încă o sentinţă. Iar pentru ca ipoteza conform căreia justiţia constănţeană este o specie aparte a sistemului juridic românesc să se confirme încă o dată, nu mă pot abţine să aduc în discuţie două cazuri aparent separate, dar cu un numitor comun. La intervale diferite de timp şi pentru fapte diferite, două persoane au fost trimise în judecată şi condamnate în primele două instanţe, fiind găsite vinovate de acuzaţiile aduse. Totuşi, la Curtea de Apel Constanţa ambele persoane (care aparent nu au legătură una cu alta) au fos