Așa, și care realitate zici tu că e cea adevărată? A ta sau a mea? Și în ce calitate îți permiți tu să mă judeci? Poate sunt un victimizat, un proscris, un nihilist, poate așa am ales eu să evadez. Da, am făcut-o din bravură, am vrut să-mi demonstrez că sunt propriul meu stăpân, sunt propriul meu Dumnezeu. Am nevoie de substanța asta ca să fug de rahaturile pe care le înghiți tu polonicul, înțelegi? Stai ca fraiera și te plângi pe bloguri pentru onaniști de programul TV… ce poate fi mai patetic decât ce faci tu? Praful acesta în diverse culori mă ține pe picioare, în timp ce tu te clatini la orice scuipat al vreunui cretin… te-am simțit eu. Ești slabă. Și nici foarte inteligență nu ești. Ai o viață de rahat și ți-e frică s-o recunoști… E treaba ta, nu mă bag. Și nu am de ce să-ți dau vreo explicație pentru alegerea mea, este felul meu suicidal de a trăi și lașitatea de a mă împotrivi tot a mea e. Așa că bâști de-aici cu lecțiile de morală!

Cum mă simt după ce mă droghez? La început mi se usucă gura, simt picioarele grele, mă apucă vag o senzație de greață și apoi mă ridic și mi se rupe de voi.

N-a simțit nimeni care a fost momentul când m-am prăbușit în propriul meu abis. M-am aruncat în gol pur și simplu, apoi am furat, am mințit, m-am făcut preș… ca să zbor, să fiu cu mult deasupra voastră, să vă privesc de sus, să nu-mi mai pese, să nu mai simt golul, apoi, durerea, seceta din capul pieptului.

Cât m-am chinuit să mă fac remarcat, să mă vedeți, să vă atrag atenția… Acum e prea târziu. I-am lăsat pe toți ceilalți în urmă. Firește că plătesc pentru clipele mele unice de rătăcire. Am gleznele umflate, abia dacă-mi simt articulațiile, mi-e greață tot timpul, vomit. În sevraj știu ce-nseamnă agonia bolnavilor cu cancer în faze finale. Esența durerii absolute, durerea pură, durerea din fiecare celulă, mă dor atomii, mă ustură sinapsele, mă zgârie sâng