Pe măsură ce continuă luptele în Libia, iar trupele lui Gaddafi rezistă, ba chiar trec uneori la ofensivă, intervenţia militară a occidentalilor ia o turnură paradoxală.

Deşi iau parte la bombardamentele aeriene şase ţări din NATO, cu jumătate din misiuni asigurate de Franţa şi de Marea Britanie, mai lipsesc circa zece avioane ca să poată fi efectiv neutralizate forţele colonelului. Iar când e o furtună de nisip, nici cele prezente pe frontul operaţiunilor nu se pot ridica de la sol. Aşa că trupele lui Gaddafi continuă să tragă cu tunul în populaţia civilă din zonele rebele, iar colonelul îşi clamează victoriile pe bulevardele de la Tripoli, dovedind că cel puţin o parte din populaţie i-a rămas fidelă, gata să intre într-un război civil de lungă durată.

Se zice că europenilor au început să le lipsească muniţiile, în special bombele cu ghidaj laser. Trebuie să asigure singuri bombardamentele, de când avioanele americane au trecut doar la misiuni de recunoaştere şi de susţinere logistică. Aceste bombe sunt scumpe şi nu tocmai uşor de fabricat în cadenţă. În mod clar, puterile europene sunt departe de a avea potenţialul economic american pentru a susţine operaţiuni militare chiar de mai mică anvergură. Dar reduceri masive în bugetul militar se profilează şi la Washington. Probabil că, pe viitor, din realism economic, democraţiile occidentale vor ezita tot mai mult să se angajeze în intervenţii costisitoare pentru a stimula rebeliunile în ţări cu regimuri despotice. Deocamdată trebuie rezolvat cazul Libiei, şi nu e simplu. Parisul şi Londra cer eforturi sporite din partea celorlalţi parteneri NATO, dar nimeni nu se grăbeşte să scoată bani.

Cert este că, după 800 de misiuni de bombardamente NATO, trupele lui Gaddafi au rămas operaţionale şi pline de iniţiativă. Culmea e că tot principiile democratice, conduita civilizată a naţiunilor i-au adus noroc