Au devenit o amintire scrisorile de mână. Le găsim numai prin cutii prăfuite, uitate prin poduri, prin cufere vechi ori legate strâns, ascunse printre cărţi. Sunt vremuri trecute în ele, poate speranţe şi mai ales amintiri.
De la acele vorbe scrise cu stângăcie ale părinţilor noştri, plecaţi de la sat la oraş, către părinţii lor, în care le povesteau că nepotul creşte şi face o mulţime de năzbâtii, că le e dor de viaţa de la ţară, simplă, la informările/bârfele mici despre ce consăteni s-au mai căsătorit pe la oraş. Erau scrise pe foile de matematică ale nepotului, iar bunicii le citeau cu ochii mijiţi, să vadă literele.
Mai apoi, prin cutiile mici, ascunse în cutii mai mari şi altele mai mari, stau scrisorele de amor, poveşti de facultate, poze rătăcite. Parcă nu au trecut atâţia ani peste momentul în care aşteptau cu nerăbdare să audă bicicleta poştaşului. Aducea scrisori parfumate, ce ascundeau poezii, speranţe şi bucurii.
Cine mai scrie scrisori oare? Să ia un pix, o coală albă, să aştearnă rânduri de gânduri, să caute un plic, să-i pună un timbru, să o strecoare în cutia poştală… Şi apoi să aştepte poştaşul, nu un sms… Urmăreşte-ne pe Facebook şi pe Twitter
Au devenit o amintire scrisorile de mână. Le găsim numai prin cutii prăfuite, uitate prin poduri, prin cufere vechi ori legate strâns, ascunse printre cărţi. Sunt vremuri trecute în ele, poate speranţe şi mai ales amintiri.
De la acele vorbe scrise cu stângăcie ale părinţilor noştri, plecaţi de la sat la oraş, către părinţii lor, în care le povesteau că nepotul creşte şi face o mulţime de năzbâtii, că le e dor de viaţa de la ţară, simplă, la informările/bârfele mici despre ce consăteni s-au mai căsătorit pe la oraş. Erau scrise pe foile de matematică ale nepotului, iar bunicii le citeau cu ochii mijiţi, să vadă literele.
Mai apoi, prin cutiile mici, ascunse în cutii mai mari
