Pentru evrei, Paştile semnifică trecerea din robia egipteană la libertate, în vreme ce pentru creştini, Paştile înseamnă trecerea de la moarte la viaţă.

Mielul de Paşti la evrei

Sărbătoarea Sfintelor Paştia fost instituită de Dumnezeu prin Moise, înainte ca poporul evreu să treacă prin Marea Roşie.

Pentru că egiptenii au refuzat să-i elibereze pe evrei din robie, Dumnezeu a trimis asupra lor zece plăgi, cea mai aspră fiind moartea celor întâi născuţi. Pentru a-i feri pe evrei de această pedeapsă, le-a poruncit să sacrifice un miel şi să ungă cu sângele acestuia pragurile uşilor şi ferestrelor. Astfel, în ziua de 14 nisan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel, pe care l-a mâncat cu azimă (pâine nedospită, deoarece nu au avut timp să lase aluatul să crească) şi ierburi amare. Azima este simbolul robiei, al mizeriei îndurate ca robi, iar ierburile amare semnifică viaţa petrecută de israeliţi în timpul robiei egiptene.

În cartea Exodului ne este relatat modul în care Dumnezeu i-a cerut lui Moise să celebreze Paştile: “Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l înjunghie către seară. Să ia din sângele lui şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele.

Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă