Deşi n-a ieşit din registrul minor, dezbaterea s-a mai înviorat puţin, măcar şi pentru că a pus capăt intoxicării lansate de jurnaliştii cu stat de plată sau la Blaga, sau la Vântu şi Voiculescu, sau la tustrei. Am aflat aşadar, chiar din gura lui Băsescu, că tot pe mâna lui Boc merge, chiar dacă ideea cu mărirea numărului de delegaţi la Congres i-a aparţinut. Asta pentru că este de dorit o competiţie fair-play, tocmai ca să nu se spună că Blaga va pierde din cauza manipulărilor. Am aflat, ei şi? În continuare, putem face aceleaşi analize, repetitive până la plictiseală, de ce preşedintele îl susţine pe Boc, şi nu pe Blaga, acest autorecomandat „partener vertical, şi nu slugă“. Dar interesează asta pe cineva, altfel decât la nivel de coterie politică? Este important pentru evoluţia viitoare a PDL? Spun că nu şi că lupta, aşa cum arată ea, nu transcende graniţa de interes a partidului. Singurul lucru care poate fi de interes naţional este dacă Boc va fi sau nu înlocuit cu un tehnocrat / independent. Mai exact, dacă Boc va respecta înţelegerea şi îşi va da demisia din funcţia de premier. Şi cine va fi cel care îl va înlocui.

Repet ceea ce am mai spus şi mi s-a confirmat după lectura celor două moţiuni: cu Boc sau Blaga, PDL va rămâne ceea ce a devenit după alegeri – un partid pesedizat, incapabil fie şi de o minimă reformă internă. Admit însă că, avându-l pe Boc preşedinte de partid, există, cel puţin teoretic, garanţia că PDL nu se va opune, nici în parlament, nici făţiş, prin declaraţii ŕ la Blaga, viitoarelor măsuri ale unui alt premier. Care sper să meargă cu reformele până la capăt. Dar altfel? Moţiunile lui Blaga şi Boc, deşi ultima mai coerentă şi mai bine susţinută la nivel doctrinar (doar e scrisă de Valeriu Stoica!), sunt extrem de asemănătoare la nivel de propuneri şi proiecte. Excepţie fac obsesiile individuale: Blaga - disciplină, Boc - recunoaşt