Ministrul Muncii, Ioan Botiş, gândeşte mult şi vorbeşte puţin. Cel puţin aparent. Ăsta o fi fost şi motivul pentru care, în urmă cu câteva luni, premierul Emil Boc a ţinut să-l scoată din negocierile cu sindicatele, după ce acestea s-au plâns, printre altele, că demnitarul n-a scos o vorbă. O fi avut alte preocupări la acea dată. Bunăoară, ONG-ul care înghite bani europeni şi la care soţia sa e consilier.

Botiş a declarat, marţi dimineaţă, că are nevoie de cel puţin o zi pentru a se gândi la conflictul de interese în care se află. Nu e nici prostănac, nici mare ministru (ca să-i răspund colegului Goţiu ), ci doar şmecher. Pentru că Nelu Botiş nu a avut doar o noapte şi o zi la dispoziţie să se gândească la situaţia în care a ajuns, ci cel puţin câteva luni, mai precis din clipa în care soţia sa a intrat în schemă. A preferat să tacă şi să uite pe pereţi, sperând că nu va prins. Cu aceeaşi nonşalanţă, lejeritate şi tupeu cu care fostul ministrul Videanu întreba Bruxelles-ul dacă firma sa are dreptul să acceseze fonduri europene. Evident, într-o adresă ce purta antetul ministerului. Cu aceeaşi seninătate cu care Hildegaard Puwak avea şi ea o familie care se ocupa cu fonduri europene, când domnia sa era puţin ministru. Cu aceeaşi nesimţire cu care primari, preşedinţi de consilii judeţene au avut/ controlau firme care obţineau contracte de la instituţiile unde erau şefi.

Ministrul Botiş meditează aşadar dacă se află în conflict de interese. E şi normal, pentru că noţiunea e complet străină politicienilor români. În mintea multora dintre ei, conflict de interese înseamnă să fii la putere şi să nu ai acces la banii publici. Pentru tine, pentru familia ta, pentru prieteni, rude, colegi, cumetri. E singurul conflict de interese veritabil. Să fii stăpân pe căprărie şi să nu profiţi de asta. Păi şi atunci de ce naiba mai eşti stăpân, nu-i aşa?

Ministrul Mun