Din primele secunde, intervenţia din Libia a stat sub semnul Srebrenicei. Rând pe rând, Cameron, Sarkozy, Administraţia Obama au motivat public necesitatea implicării statelor lor în campania libiană prin evitarea unui masacru care ar fi impus un nou etalon al ororii, o nouă Srebrenica, în conştiinţa publică globală. Însăşi reţeta operaţională aplicată împotriva forţelor lui Gaddafi s-a pliat pe filosofia războiului aerian purtat împotriva lui Miloşevici în Kosovo, în 1999. Atunci, ca şi astăzi, măsura succesului componentei militare nu este schimbarea regimului, ci stoparea atacurilor împotriva civililor.

Până şi impasul de azi al NATO stă sub semnul Balcanilor. Spectacolul disensiunilor şi fracturilor cosmetizate din Alianţă nu ar trebui să fie nici el o surpriză pentru observatorul fostei Iugoslavii. Sunt doar ecourile celor care aproape paralizaseră voinţa politică a NATO în timpul campaniilor aeriene din Bosnia (1995), respectiv Kosovo (1999). Atunci, partea leului fusese suportată în proporţie de 80% de aviaţia americană. Astăzi, aparent, de pilonul european al NATO. În realitate însă, este o operaţiune exclusiv franco-britanică. Avioanele olandeze şi norvegiene nu sunt autorizate să atace ţinte terestre, ci doar să doboare avioane libiene. Iar cum acestea din urmă nu prea mai există, jobul lor nu ar trebui să fie prea dificil. Între timp, italienii au desfăşurat mai mult de 100 de „misiuni“ fără a lansa nici măcar o bombă. În acest context, mai miră pe cineva exasperarea şi, în esenţă, limitele franco-britanice? „NATO a vrut neapărat să conducă această operaţiune. Ei bine, iată unde ne aflăm“, spunea recent Alain Juppé. Iar dacă experienţa operaţională a NATO în Balcani reprezintă un ghid, fie şi minimal, al intervenţiei din Libia, atunci opţiunile europenilor sunt destul de sumbre.

De ce? Concluziile atente ale implicării NATO în Bosnia şi Koso