Unii oameni politici nu sesizează diferenţa dintre a face o figură populară şi a cădea în ridicol. Cel mai grăitor exemplu este pedelistul Edmond Tălmăcean, un obscur consilier local de la Sectorul 2 al Capitalei, care a făcut un prim pas către statutul de persoană publică fiind abonat la talk show-urile televiziunilor de ştiri. Las la o parte mecanismele dubioase prin care partidele îşi trimit reprezentanţii să le apere interesele şi imaginea în faţa telespectatorilor. După ce şi-a dat dezinvolt cu părerea despre vrute şi nevrute în faţa camerelor de luat vederi, domnul Tălmăcean a trecut la nivelul următor – inferior, nu superior – şi a început să-şi etaleze talentele artistice de o calitate îndoielnică. Şi-a ironizat în direct un partener de dialog imitându-i vocea de crainic sportiv, a perorat satisfăcut versuri arhicunoscute din Eminescu într-un context care nu le cerea, a dansat în stilul lui Michael Jackson (ce-i drept, la o emisiune de mondenităţi) şi cântă fals ori de câte ori se solicită. Lovitura de graţie a venit în emisiunea lui Robert Turcescu, un jurnalist cotat ca fiind serios, până când a schiţat câteva figuri de dans alături de neobositul consilier de la PDL.

Se pare că pentru politicienii români e greu să-şi ţină în frâu pornirile artistice. Pseudotalentele sunt transpartinice, de la premierul Boc şi antologica sa interpretare a popularei Puşca şi cureaua lată, la romanţele liberalului Ludovic Orban, de la Mircea Geoană, care „se duse să treacă la Olt“ în platoul colorat al unei emisiuni de divertisment, la Gigi Becali larg descheiat la cămaşă, hăulind cântece bisericeşti la volanul maşinii, sub lumina reflectoarelor.

Într-o lume normală, ce prestanţă mai are un politician după ce se dă în stambă sub ochii a milioane de oameni? Cum mai poate el vorbi despre criză, corupţie, doctrină şi alte subiecte serioase, când figura sa va fi ete