Între timp, „douămiismul“ a împins spre margine, în bătălia lui cu optzecismul canonic, intertextualismele ironico-parodice venite pe filiera Cenaclului de Luni, aripa Aer cu diamante. Numai că, în pofida acestor ingrediente, ar fi un nonsens să-l taxezi drept epigon cărtărescian; e drept, Gherguţ a fost cândva comparat şi cu Topârceanu pentru că, nu-i aşa, amândoi sunt parodişti virtuozi şi cu haz... Fără a ignora tangenţele cu poezia lui Florin Iaru sau Ion Stratan, am putea invoca, la rigoare, o întreagă tradiţie a comicului absurd şi deriziv, de la Urmuz şi Tzara, trecând prin prima fază a teatrului ionescian, poezia metalingvistică a lui Nichita Stănescu, experimentele lui MHS, până la Jucăria mortului a ieşeanului Constantin Acosmei, dar şi filonul underground, hip hop & grafitti, desenele animate cu Beavis & Butt-Head ş.a.m.d. Dincolo însă de orice „vecinătăţi“ culte sau pop, Gherguţ rămâne un poet inconfundabil, cu o poetică aşijderea. Îmbibat de filosofia limbajului cu care se joacă vertiginos, fostul masterand în lingvistică teoretică se insolitează frapant printre contemporanii săi ca unul dintre ultimii poeţi de limbaj – de limbaj „rezidual“, e adevărat, dar prelucrat hi-tech, un limbaj ludico-anarhic în care „dejecţiile“ culturii înalte şi ale culturii juvenile a străzii sunt reciclate cu umor – uneori negru sau maro – şi o cruzime masochistă pe măsură.

Cu cele peste 140 de pagini ale sale, Orice. Uverturi şi reziduuri compensează, nu doar cantitativ, îndelungata absenţă competiţională a autorului, asumându-şi două riscuri importante: confruntarea cu susţinătorii „noului val“ douămiist şi manierizarea pe care vârsta matură o aduce cu sine, având în vedere „puştismele“ ce au definit până acum ID-ul poetic al lui Gherguţ. Ar fi însă simplist şi irelevant să-l evaluăm cu ocaua poeticilor generaţioniste, cu atât mai mult cu cât, prin anii ´90, şi s