Din perspectiva funcţionării operaţionale a statului, lucrul cel mai stringent pare a fi o mai bună definire a rolurilor puterilor în stat. Titlul III, cel care se referă la Autorităţile Publice, este sursa celor mai dăunătoare conflicte din istoria noastră postdecembristă. Din cele câteva capitole ale acestui titlu au plecat obişnuinţa guvernării prin ordonanţe sau asumări, dubla legiferare în Camerele parlamentului, suprapunerea de (in)competenţe între preşedinţie, parlament şi guvern şi, în ultimă instanţă, abuzul recursului la Curtea Constituţională pentru orice lege adoptată cu care partidele din opoziţie nu au fost de acord.

Din perspectiva capacităţii actului fundamental de a avea o semnificaţie relevantă în societate, o primă necesitate la o nouă Constituţie ar fi să nu fie şi mai complicată. Tendinţa generală actuală a redactării textelor europene de legislaţie e să fie din ce în ce mai alambicate şi mai aride, mai birocratice în conţinut şi scop. Deşi uneori poate părea aşa, complexitatea regulilor nu simplifică natura relaţiilor, nici măcar a celor instituţionale.

Argumentul cel mai convingător care îmi vine în minte e cel al Constituţiei Statelor Unite ale Americii, de o claritate şi o simplitate care o fac să rămână în vigoare, şi la propriu şi la figurat, din 1787. Sau, dacă distanţa în timp şi spaţiu e prea mare, ne putem inspira consistent şi din Constituţia noastră de la 1923, mai puţin din prevederile ei de sorginte monarhică. Ambele texte sunt exemple pentru ceva la care merită să reflectăm: ca filosofie de organizare şi conducere a unei societăţi se bazau în primul rând pe valori şi apoi pe reguli.

În redactarea unei noi Constituţii avem din nou şansa de a decide în ce fel de societate ne dorim să trăim şi în ce raport vrem să ne fie valorile cu regulile, adică ce ne motivează să facem bine cu ce ne împiedică să facem rău. Nu e