Cu toate că foarte curând, dar mai ales după venirea pentru prima dată a „minerilor“ în Bucureşti, m-am lămurit asupra acestui personaj, Iliescu mi-a inspirat încredere: ca elev la Spiru Haret şi student apoi la Politehnică, unde se intra foarte greu şi în niciun caz cu pile, el lăsase colegilor mei cele mai bune impresii, întărite de multe gesturi ulterioare care au ascuns contemporanilor încă şi mai multe. Azi eu îl consider pe acest om politic nefast pe o linie cu criminalii Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu, el compromiţând imaginea Revoluţiei Române (la care nici nu a participat de fapt) şi dându-ne înapoi cu cel puţin două decenii – prezenţa lui fiind până în clipa când scriu aceste rânduri un scandal al vieţii noastre politice.

Dar ea poate că are o explicaţie, pe care o propun ca atare, fără a face din ea şi o scuză.

Ceea ce particularizează fenomenul cultural şi în acelaşi timp politic românesc, atât în principatele dunărene, cât şi în aria mai largă românofonă, este diferenţa de nivel cultural dintre elita lor reprezentativă şi masele largi populare, ca să mă exprim şi eu într-un limbaj al comuniştilor noştri, dar care nu era deloc marxist, căci (urmare a ignoranţei istorice a lui Marx) consacrase titulatura de „proletar“ unor oameni (clase, categorii sociale etc.) care nu erau aşa ceva şi nu merirau această insultă. (În general, linia simplificatoare: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul, cu promisiunea: socialismul urmat de comunism, într-un viitor mai îndepărtat, dar foarte sigur, nu se confirmă.) Ţările cele mai „înaintate“ în direcţia aceasta, precum Statele Unite ale Americii, dar şi Lumea Nouă aflată sub dominaţie iberică, utilizau sclavi ca forţă de muncă şi chiar la noi şi în alte spaţii europene existau ţigani robi, afectaţi „serviciilor“ – fapt complet nesocotit de părintele socialismului numit de el „ştiinţific“.