Povestea aceasta ar trebui să-i zguduie pe trăitorii de astăzi ai României mai rău decît frigurile malariei, să-i arunce în braţele unor spaime peste care somnul să nu se poată aşterne niciodată, să-i oblige la o eternă criză de conştiinţă şi, nu în ultimul rînd, la acţiune directă, neîntîrziată. O societate care a cunoscut "banalitatea răului" ca mod de viaţă, reţeta sigură, ne spune Hannah Arendt, care naşte călăii şi victimele lor, în proporţii de masă, nu poate uita în cursul aceleiaşi generaţii traumele unei asemenea experienţe.
Ba poate, dacă este manipulată cu dibăcie!
Istoria de astăzi a României este istoria unei noi şi dezastruoase uitări, indusă şi cultivată cu bună ştiinţă, ba chiar cu artă! Este istoria reinventării răului, ca mod de viaţă zilnic, acceptat, banalizat, în faţa căruia resemnarea poate trece, din nou, drept "strategie legitimă de supravieţuire", iar participarea la maşinăria distructivă a puterii drept "reţetă respectabilă a succesului social". Este un rău pe care o parte însemnată a societăţii nici măcar nu-l mai recunoaşte! Mai ales tinerii, pentru care experienţa dictaturii are o reprezentare factice, edulcorat-falsificată, ca de altfel şi cea despre Democraţie, Libertate şi Capitalism!
Oricît de supărătoare, comparaţiile peste timp sunt imperative. Din Decembrie 1989, pînă prin 1994, Libertatea Presei a fost în societatea românească o chestiune politică centrală, pentru care s-au dat bătălii adevărate, nu trucate, atît în spaţiul dezbaterii teoretice, cît şi al practicii. Fenomenul Piaţa Universităţii este ilustrarea cea mai vie a unui timp şi a unei experienţe care, din nefericire pentru soarta noastră democratică, au devenit irepetabile! Atunci a exis-tat o întrupare, o realitate, a acestui concept, esenţial pentru Democraţie. Astăzi, Puterea şi Opoziţia, deopotrivă, sunt preocupate nu de Liberatea Presei, ci doar d
