În săptămâna petrecută în Austria am dezvoltat o alergie la două cuvinte: “royal wedding”. Ori de câte ori deschideam televizorul pe CNN mă izbeam de vreo ştire, concurs, talk-show, eveniment care avea drept subiect nunta regală britanică. Chit că sunt genul de persoană care crede în şefii de stat născuţi şi nu făcuţi, obsesia cu care este tratată în presa occidentală nunta din 29 aprilie m-a scos din sărite. Ce-i prea mult e prea mult!

Bine că mă întorc acasă şi nu mai aud despre Kate şi William până după Paşti, mi-am zis. Nu mi-am închipuit însă niciun minut că o să ajung să regret că nu ascult a mia oară cum George Michael vorbeşte despre cântecul pe care l-a scris pentru cei doi miri sau că nu aflu ce anume va purta Prinţul Harry la nunta lu’ frate-so. După două zile de privit pe ecranele patriei declar cu mâna pe inimă că sunt gata să înghit tone de informaţii despre Middletoni şi Windsori decât să văd cum suntem luaţi (din nou) de proşti de minunaţii noştri politicieni.

În momentul în care ex-ministrul Botiş a venit şi a declarat cu nonşalanţă în faţa naţiunii că el îşi dă demisia “de onoare” mi-a venit să dau foc la puşcărie şi la casa de nebuni. ONOARE?? Asta e demisie de ONOARE?? Onoare era dacă, înainte de toate, domnului ex-ministru (fir-ar el să fie de ardelean care ne face de râs!) nici măcar nu îi trecea prin cap să facă ce a făcut. O urmă de onoare era dacă îşi dădea demisia instantaneu şi nu stătea nici măcar un minut să se gândească dacă e morală sau doar ilegală situaţia în care se găseşte.

Aşa, demisia pe care şi-a dat-o ardeleanu’ nostru şmecher n-a fost decât o demisie de nevoie. DE MUSAI, cum ar zice bistriţenii lui. A fost prins cu mâţa-n sac şi n-a avut încotro, mai ales că i-a mai cerut-o şi şeful cel mare. Dacă era după Botiş, stătea încă bine mersi în funcţie. Aşa cum a stat şi Severin. Habar n-au ai noştri aleşi ce-i ai