- Editorial - nr. 767 / 20 Aprilie, 2011 O casuta cocheta, mansardata, cu o arhitectura perfect incadrata in coordonatele bunului gust si, mai ales, ale bunului-simt, in contextul in care dorinta de epatare a ciocoilor mai vechi si mai noi sfideaza cu viloaie mitocanesti spatiul in care pana si a respira normal devine sport de performanta. Pasind dincolo de poarta, intri intr-o altfel de lume, din care, daca ai fost acceptat, cu greu te mai desprinzi. O lume in care copii si tineri comunica, intre ei si... cu tine, in alt limbaj. Se spune – si eu cred – ca suferinta innobileaza. Iar aici, ea, suferinta, este vie, ostoita doar de adierea nevazuta a ingerilor – raze calde patrund prin ferestrele largi, luminoase, topind lacrima in milioane de stropi de curcubeu. Pe coridoare – culoare, strigat in rama, mii de bilute de hartie creponata arcuiesc palmieri peste oceanul unui tarm imaginar, neaparat prietenos, ori flori cu petale perlate, pe un cer marin ca inainte de furtuna – tablouri mestesugite indelung, cu rabdare de bijutier, de.. "Maini care vorbesc”. Maini care spun povesti despre Purgatoriul altor ingeri, pamanteni (copii si tineri – nevinovati!) cu handicap psihic sever. "Hotarul” dintre parter si etajul unde sunt dormitoarele copiilor (dar si sala de logopedie si atelierul de stimulare senzoriala – cu lumini) este pazit de "Sfanta Treime” – o splendida icoana pe sticla, pictata si donata de artista Floarea Vultur. Dar sa incepem cu inceputul! In urma cu un deceniu..., un autobuz plin cu targumureseni se indrepta spre Franta, pentru a cere sa infaptuiasca o minune Fecioarei Maria din grota de la Massabielle. "Ne-am dus in Franta impreuna cu copiii nostri bolnavi. Cu totii, parinti si copii, un drum lung, o nebunie... Dar copiii au suportat cu stoicism calatoria, nu ne-au creat probleme – imi povesteste prietenul de o viata, exceptionalul scriitor Valentin Marica