Nu m-am gândit niciodată să mă las de fumat sau să plec din România. Or fi corelate cele două, nu se știe. Mai ales că, acum ceva timp, cercetătorii descopereau o legătură ciudată între gena fumatului și a prieteniei.
Și, de fiecare dată când mă întorc dintr-un loc străin cu decoruri frumoase și oameni normali, unde aerul se respiră altfel (și îmi place să îl respir, să fie înțeles), drumul de la aeroport spre casă îmi aduce mereu aminte că mă întorc unde trebuie.
Apropo de fumatul ăla, scris în ADN, poate că – în ce mă privește – așa o fi și cu România. Ai mei au fost prima generație plecată de la țară. Eu și soră-mea, prima generație născută în oraș. Suntem mai aproape de pământ, îmi spunea, ironic, un prieten, în timp ce căutam să găsim explicații pentru lipsa noastră de disponibilitate de a pleca din țară.
Cunosc toate argumentele prietenilor care au plecat (unii au rămas acolo, alții s-au întors), însumate prin filtrul personal la concluzia: e datoria ta să cauți mediul optim de evoluție.
Rațional, așa cum căutăm în viață toate celelalte lucruri, așa ar trebui să ne căutăm și țara. În funcție de teste psihologice, preferințe meteo și afilieri arhitecturale.
Din comoditate, poate, am găsit-o pe asta. Era cea mai aproape. Mă născusem în ea, iar eu sunt genul de persoană impresionată de coincidențe.
La fel de incoerente sunt și celelalte argumente. Îmi place aici. Orașele nu sunt locuri. Râd încă alături de oameni pe care îi cunosc de zece ani. Îmi e familiară limba în care îmi cumpăr pâine. Viața nu stă în chelneri neprietenoși și găurile din șosea. Avem baladă cu o oaie vorbitoare. Credem că suntem unici. Postmodernismul s-a născut la noi. (Și Tzara). Și cea mai bună combinație de limbă latină cu slavă, turcă și viezure. M-am întâlnit o dată, în tren, cu e expertă în parapsihologie, care venea de urgență la București pentr
