Între atâţia fanfaroni, lichele, puşlamale, loaze, cozi de topor, pramatii, haimanale, otrepe, marţafoi, micimani, maimuţoi, pumnangii, zarvagii şi zarzavagii se mai iveşte prin biata noastră lume românească şi câte un om pentru care merită să-ţi fie dragă viaţa şi să te bucuri din toată inima c-a venit sau că urmează să vină primăvara. Sunt, o spun cu toată amărăciunea, tot mai puţini astfel de oameni. Dar nu pentru că sunt puţini, ci pentru că celorlalţi le este frică de ascuţimea minţii şi de profunzimea sufletului lor, oameni aceştia alcătuiesc singura minoritate care nu este încă reprezentată în Parlament.
Fără a fi dificili, nu sunt totuşi oameni comozi. Fără a cere mult, nu se mulţumesc cu puţin. Ar merita să ceară totul, fiindcă ei dau totul. Oamenii din pricina cărora îmi place să cred că vine pe lume primăvara strică media de urâţenie cu frumuseţea visurilor lor şi strică media de mediocritate cu înălţimea gândurilor lor, şi strică media de răutate cu bunătatea firii lor, şi strică media de frică cu îndrăzneala gesturilor lor, şi strică media de realitate cenuşie cu viul culorilor din viaţa lor, şi, mai cu seamă, strică media de indiferenţă prin faptul „condamnabil” că le pasă. De asta se şi implică, fiindcă le pasă. De asta îi şi doare tot ce este sub medie, deoarece le pasă. De asta şi urlă în ei înşişi de neputinţele ţării acesteia în care le-a fost dat să se nască. De asta şi stăruie să gonească prostia din jur cu primăvara din preajma lor. De asta şi vine primăvara, ca ei să poată goni, o dată cu prostia, şi frigul. Îţi trebuie curaj, nu glumă pentru asta.
Oamenii despre care vreau să vorbesc nu duc lipsă de aşa ceva. La ei curajul e trecut în acte. Aşa îi şi cheamă pe cei doi: Curaj. Pe el, şi Adrian, pe ea, şi Aurelia. Sunt soţ şi soţie. Amândoi ţin sub observaţie vârstele timpului. Ea, trecutul,
