„Cine se va ocupa de părinţii noştri?", întreabă publicaţia elveţiană L'HEBDO din 14 aprilie. Articolul amplu, bine documentat, mi-a atras atenţia săptămâna trecută, când mă aflam în Elveţia pentru a participa la o conferinţă internaţională.
În ţara cu cei mai longevivi cetăţeni din Europa, problema îmbătrânirii populaţiei se amplifică: în 2010, speranţa de viaţă a elveţienilor era de 80,3 ani pentru bărbaţi şi de 84,6 ani pentru femei. Pe viitor se estimează creşteri: 82,5 ani la bărbaţi şi 86,3 ani la femei în anul 2020; 84,7 ani la bărbaţi şi 88,8 ani la femei în anul 2040. În plus, numărul persoanelor fără urmaşi s-a mărit, deşi Elveţia are o rată a natalităţii în uşoară creştere. Foarte multe persoane de peste 65 de ani au nevoie de îngrijiri medicale specifice. Criza demografică e mai alarmantă în Italia sau Germania, dar Elveţia îşi face şi ea probleme. Articolul identifică resursele şi enumeră măsurile deja luate. Extinderea reţelei medico-sociale existente şi completarea ei, o nouă legislaţie pentru organizarea gerontologică, formarea personalului, modificări ale apartamentelor pentru vârstnici... Fiecare canton se străduieşte ca viitorul să nu-i găsească nepregătiţi. Experţii de la Oficiul Federal de Statistică analizează imigraţia dinspre Europa de Est ca o resursă ce va reduce fenomenul de îmbătrânire a populaţiei şi poate prelungi sistemul de asigurări.
Este Elveţia un „stat social"? Autorii discută în alţi termeni: o categorie semnificativă de cetăţeni elveţieni are o problemă la rezolvarea căreia statul e dator să contribuie. Desigur, un bătrân bolnav de Alzheimer necesită efort şi cheltuială, mai ales dacă nu are urmaşi. Dar Elveţia nu-l consideră o povară. Pentru Elveţia, bătrânul neputincios este tot cetăţean elveţian, iar relaţia stat-cetăţean se bazează pe obligaţii reciproce. Statul dezvoltă o serie de posibile soluţii, iar individ
