Orice operaţiune militară terestră începe cu trimiterea unor echipe de cercetare, în teritoriul controlat de potenţialul inamic. Persistente în ideea lor, de a nu se limita la ceea ce permite, la ora actuală, rezoluţia Consiliului de Securitate a O.N.U. şi bazându-se pe expresia exploatabilă, din textul documentului menţionat, respectiv “prin toate mijloacele”, Franţa şi Italia, bătrânele doamne ale diplomaţiei europene, au anunţat intenţia de a trimite ofiţeri meniţi să consilieze pe liderii rebelilor libieni şi să le instruiască cetele de tineri – indisciplinate, înarmate cu te miri ce, dispuse la acţiuni unilaterale, teribiliste, slab coordonate de un comandament unic.
Pentru ca să prevină o întrebare a jurnaliştilor, dornici de mai multe detalii, ministrul italian al apărării a declarat că, acum, este o înţelegere clară a necesităţii ca rebelii să fie instruiţi de militari profesionişti. Un cetăţean european, atent la efectele crizei economice asupra propriului venit financiar, va recepta cu indiferenţă anunţul făcut de Franţa şi Italia, conform căruia vor trimite echipe mici, de ofiţeri, pentru a consilia pe liderii rebelilor.
Însă, pentru militarii de carieră, acest anunţ este un semn al unor pregătiri aparte. Altfel, pe plan imagologic, nu reprezintă decât reeditarea unei formule utilizate şi de sovietici, în Egipt, când au trimis consilieri militari numeroşi, ce-i drept ca să instruiască armata de pe malurile Nilului, în vederea viitoarelor confruntări cu Tzahalul – Forţele Armate Israeliene.
Că la Paris şi Roma s-a specificat un număr similar de ofiţeri destinaţi acestei misiuni speciale – respectiv câte zece -, fără a li se preciza atribuţiile, ţine de firescul unei operaţiuni tipice unui teatru de operaţiuni militare, cum a devenit, în ultima vreme, Libia.
Totuşi, o primă remarcă se impune. Cei 20 de ofiţeri aliaţi corespund,