”Demisia de onoare”. Când am auzit această sintagmă în gura (deja) ex-ministrului Muncii, Ioan Botiș, m-a pufnit râsul. Nu-mi fac iluzii că el ar pricepe sensul acestei formulări, dar niște precizări sunt necesare.
Un funcționar public își poate da ”demisia de onoare” atunci când, din considerente independente de implicarea lui directă, se produc anumite evenimente reprobabile într-o instituție aflată în subordinea sa, ori când, deși a depus toate eforturile și și-a pus la bătaie întreaga competență, un anumit scop strategic nu este atins. O asemenea ”demisie de onoare” este justificată pe baza unei responsabilități generale pe care se prezumă că și-o asumă un funcționar public în momentul acceptării numirii într-o funcție publică. Iar acest caracter general implică o responsabilitate pentru acțiunile și demersurile fiecăruia dintre subordonații săi, a căror activitate o conduce, coordonează, verifică, girează etc.
Pentru a vorbi doar de cazuri recente. Cseke Attila ar fi avut ocazia să-și dea demisia de onoare în momentul tragediei cu bebelușii arși (când nu era vorba de o vină imputabilă direct, ci de o responsabilitate generală pentru tot ceea ce se întâmplă în sistemul medical românesc). În cazul producerii unor tragedii cauzate de recentele decizii de desființare a spitalelor, nu ar mai putea fi însă vorba de o demisie de onoare, în condițiile în care s-ar stabili o cauzalitate directă între acele tragedii și deciziile sale.
De asemenea, Teodor Bakonsky și-ar fi putut da demisia de onoare în condițiile în care, în ciuda eforturilor și acțiunilor depuse, unul dintre obiectivele esențiale ale mandatului său la Externe – aderarea la Spațiul Schengen – a fost ratat. Cum mai există ceva firave speranțe că ar fi vorba doar de o amânare, se poate accepta, la limită, și amânarea demisiei de onoare. Dacă aderarea la Schengen ar fi, însă, definitiv com
