O recentă întîmplare mi-a adus aminte de „atelierul“ (workshop, pe înţelesul tuturor...) pe care, anul trecut, actorul şi regizorul britanic Michael Pennington l-a ţinut, la Ipoteşti, cu tineri actori români. A fost o săptămînă intensă, bogată, în acelaşi timp obositoare şi binefăcătoare. Tinerii actori – dintre care unii puteau defila prin lume cu un CV impresionant – chiar au învăţat ceva în cursul acelei întîlniri; au avut parte de o experienţă de care, cu siguranţă, îşi vor aminti mereu cu bucurie. La fel cum îşi vor aminti şi de meşterul căruia i-au fost calfe în acest atelier – sau, dacă preferaţi, de profesorul căruia au încercat să-i calce pe urme. De-aici gîndul m-a dus la pedagogi, în general, şi la propriii profesori, unii minunaţi, alţii aşa-şi-aşa... şi mi-am zis că mare lucru este să-i înveţi ceva, orice, pe alţii, şi că mare e (sau ar trebui să fie) responsabilitatea cuiva care crede că „ştie“ mai mult decît ceilalţi şi, mai ales, că e în stare să le transmită celorlalţi acest mai mult. Şi mi-am zis că, în propriul ei interes, societatea ar trebui să-i aleagă foarte atent pe aceia cărora le deleagă misiunea de a produce indivizi superiori mediei, indivizi calificaţi să se ocupe în exclusivitate de un anumit domeniu – pentru că nu mai sîntem, nu-i aşa?, nici în Antichitate, nici în Renaştere, unde omul se pricepea la toate şi unde profesorul, învăţătorul, cu totul altă menire avea. Ba nici în Evul Mediu nu stăteau lucrurile prea diferit. Am văzut, la scurt timp unul de altul, două spectacole aparţinînd unor regizori din „grupa mijlocie“ (de vîrstă), unul aflat spre limita ei de sus, celălalt, mai aproape de cea de jos, dar care au fost în Institutul de Teatru (de fapt, pe vremea lor devenise deja Academie; sau Universitate?) studenţii aceluiaşi profesor – Valeriu Moisescu. Valeriu Moisescu a fost (este, însă nu mai profesează) unul dintre acei regi