Reacţia mea la vestea morţii lui Alex. Leo Şerban a fost o nevoie de a pune imediat mîna pe cartea lui, De ce vedem filme (Polirom, 2006), şi de a-i reciti eseurile despre Vertigo şi despre Persona, despre Anul trecut la Marienbad şi despre Godard – contribuţii solide şi originale la iluminarea acelor vîrfuri ale modernismului cinematografic, aventuri intelectuale extatice, la mare altitudine, de care nici un alt critic de cinema din România n-ar mai fi fost capabil. Cine altcineva, în critica noastră de film (care – lucru observat de Mihai Iovănel – „se remarcă prin multe lucruri, dar nu neapărat prin calitate“), mai era echipat cu o înţelegere comparabil de intimă a operelor şi a ideilor (nu doar despre cinema, ci şi despre literatură, arte plastice etc.) care definesc modernismul? (După cum formulează tot Iovănel, într-un interviu cu Leo: „[eşti] structural modernist“, deşi un modernist „perfect adaptat la postmodernitate“.) Şi, dincolo de modernism, fiecare pagină din De ce vedem filme vădeşte o familiaritate relaxată cu istoria ideilor – o înţelegere lipsită de complexe a faptului că discuţia a început cu mult înainte să apari tu şi că o precondiţie pentru a spune ceva realmente interesant este să fii la zi cu ce s-a spus – genul de orizont care n-a fost niciodată prea larg în reflecţia autohtonă despre cinema (iar după dispariţia lui Leo se restrînge dramatic) şi fără de care reflecţia nu poate produce nimic durabil. „Era îmbibat de jargonul gramsciano-lukacsiano-aristarcist“, scrie Leo despre criticul marxist-old-school Florian Potra, pe care-l acuză că nu şi-a reînnoit capitalul intelectual astfel încît să se poată prezenta adecvat la întîlnirea cu ...Marienbad. Pe o altă pagină, el descrie bibliografia de bază a cinefilului, de la André Bazin la Pauline Kael, ca fiind drumul „de la marele «sistem discret»“ (adică el) la „sistematicul «farmec indiscret»“