● Hiromi, Voice, Universal Japan, 2011.
Hiromi Uehara e un copil minune al muzicii japoneze, din genul celor care învaţă să cînte înainte să vorbească, ţin de mici concerte la curţile împăraţilor, unde vin toţi boierii să se minuneze, îşi sacrifică adolescenţa pentru turnee internaţionale şi uneori mor tineri din pricina surmenajului ori a faptului că au trăit pe un alt string spaţio- temporal decît noi ăştia care le sîntem umili spectatori ai focului lăuntric. Doamne fereşte! Din fericire, Hiromi pare bine mersi şi ne va vizita şi pe noi anul acesta la Gărîna. După modelul aici expus, e o tînără niponă care a învăţat pianul înainte să înveţe alfabetul, s-a apucat de jazz înainte de adunare şi înmulţire, a cîntat cu Filarmonica Cehă la vîrsta examenului de capacitate şi cu Chick Corea înainte să termine liceul.
DE ACELASI AUTOR Catehism post-rock Workshop muzical Ştiinţă vs. industrie Solo Albumul Voices e al treilea din seria publicată sub numele Hiromi’s Sonicbloom, continuare a unei alte serii, semnată simplu Hiromi. Schimbarea titulaturii s-a făcut în urmă cu cinci ani, cu ocazia uneia din multiplele resetări ale echipei alături de care artista formează un trio de pian-bass-baterie. Un element frapant este sound-ul atipic (pentru jazz) al bateriei. Îi lipseşte eleganţa, discreţia şi sound-ul mătăsos de care vorbeam la Manu Katché, e mai degrabă răspicat şi rock, aproape de heavy metal, aspect explicabil prin experienţa toboşarului Simon Phillips care a servit ca muzician de studio pentru Judas Priest, The Who, iar de la o vreme îl ajută pe Derek Sherinian (ex-Dream Theater). Sînt totuşi şi două piese pe care ritmica rock nu se aude şi nici n-ar fi avut ce căuta – un „cover“ după Beethoven („Sonata 8 pentru pian“) şi foarte atmosferica „Haze“ – ambele însă par a avea mai mult rol de interludiu/postludiu, fiind şi cele mai scurte piese ale albumul
