Nu era așa de greu, era puținul pe care-l făcea ca să nu uite că există.
Stătea pe scaunul lui și privea firele de ață, care colorate, care cenușii, care negre. Trebuia să cântărească nuanțele și să mențină armonia de culori.
Când avea să vină ziua aceea în care nu va mai putea vedea și toate firele colorate aveau să cadă singure din cauza abundenței de cenușiu și negru, atunci nu va mai putea face nimic decât să sufle foc peste toate.
Dar nu trebuia să se gândească la acest lucru pentru că se întrista și începea să plângă. Lacrimile i se prelingeau pe față și lăsau în urma lor răni adânci.
Își aducea aminte de prima dată când a plâns, de lacrimile ce i-au produs cicatricele acelea înfiorătoare pe care le simţea de fiecare dată când îşi trecea mâna peste obraji… când s-a urcat pentru prima oară pe scaun şi a găsit recomandarea scrisă pe un bilet : ” Priveşte al 12830- lea fir, uite-te la esenţa lui, apoi taie-l. Este singura dată cand ai voie să-i vezi esenţa!”.
Era un fir de culoare verde crud, care în jurul lui avea înca alte 4 fire foarte vii la culoare,descendete din aceeaşi nuanţă . Privind mai atent a văzut o femeie muribundă, o mamă înconjurată de copiii ei, o inimă iubitoare, plină de pace,dar tristă pentru că simţea cum viaţa se scurge din ea. Încerca totuşi să-şi îmbărbăteze băieţii atât de dragi schiţând un zâmbet deşi abia mai putea respira.
I-a fost greu să taie firul ,dar a trebuit. Doar acesta era scopul pentru care exista.
Imediat după, 3 fire din jurul acelui fir şi-au mai pierdut din culoare, iar unul a devenit cenuşiu…
Într-un final a înţeles ce a făcut . Pielea feţei îi sfârâia la fiecare lacrimă ce îi traversa obrajii. A ajuns să plângă atât de tare încât câteva fire cenuşii au căzut din cauza zgomotului şi de aceea a trebuit să mai taie alte fire colorate pentru ca să restabilească armonia. Strângea
