La puţin timp după uciderea lui, numele de alint şi pomenire al lui Ceauşescu a devenit Ceaşcă. Această alunecare semantică de la „odiosul dictator“ la „Ceaşcă“ mi s-a părut de fiecare dată paradoxală. Ceaşcă e hazliu, sună aproape a nume de alint, e ca o dezmierdare ludică, un nume de amic intim cu care ai o relaţie bazată pe ironie cordială, antren şi bună dispoziţie. Or, aici, să fim înţeleşi, vorbim de un dictator ucis prin punere la zid, nicidecum de un prieten cu care împarţi zîmbete şi pahare într-o cîrciumă, povestind verzi şi uscate. Singura explicaţie cu care am reuşit să scap de perplexitatea în faţa acestei porecle a lui Ceauşescu a fost încercarea românului de a-şi îmblînzi onomastic dictatorul ucis, de a-l prelua printr-o băşcălioasă demitizare într-un univers de sens în care monstrul e redus la nivelul familiarului. Odată ucis, demonul poate fi privit cu destindere şi ironizat cu oarecare tandreţe. Doar după moarte, devenit Ceaşcă, Nicolae Ceauşescu a fost pentru prima dată, aşa cum şi-a dorit toată viaţa, în mijlocul poporului.

Această funcţie a redenumirii prin poreclă a devenit după ’90 un soi de tehnologie a demitizării politicului. Asta pentru că, aflat într-o continuă goană pentru modernizare politică, românul n-a depăşit practic niciodată relaţia de tip feudal cu stăpînul. Şi cum politicianul nu-i altceva decît un boier contemporan în raport cu care singura libertate disponibilă e aceea de a-l vorbi de rău şi, eventual, de a-l porecli, românii şi-au lăsat imaginaţia să lucreze în voie. Porecla începe astfel să lucreze şi devine, pe nesimţite, dintr-o practică a egalizării iluzorii de statut, un tip de insurgenţă. Spunîndu-i lui Ion Iliescu „bunicuţa bolşevică“, îţi oferi sentimentul binefăcător al situării pe acelaşi palier existenţial, dar participi activ şi viral la un act de revoltă. Uneori, ironia acidă dintr-o poreclă poate eroda