Mai demult, o editoare mi-a spus – pe un ton implacabil – că orice carte care are în titlu cuvinte din registrul direct al morţii, extincţiei, tombalului nu se vinde. Moartea nu vinde. Avea şi statistici, cunoştea cazuri concrete de îngropare a cărţii din pricina titlului mortifer, n-avea îndoieli şi nu făcea experimente. Mi-am amintit intransigenţa acestei doamne de cîte ori am văzut un titlu mai morbid în topul vînzărilor de carte, printre ele Călătoria ultimă a controversatului Stanislav Grof. În finalul acestei cărţi interesante, oarecum de cultură generală (căci, orice-am zice, intrarea şi ieşirea din viaţă sînt chestiuni bazale), există, pentru prima dată în româneşte, un lung fragment din cartea Laurei Huxley, This Timeless Moment: A personal View of Aldous Huxley. Aş zice că e o introducere obligatorie la ultima carte publicată în timpul vieţii de Huxley, Insula, tradusă acum şi la noi, la Polirom.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O Casandră Se ştie, Huxley a fost apropiat de Grof şi a ţinut cursuri la Institutul Esalen. Experienţele sale cu LSD şi mescalină sînt chiar mai cunoscute decît ideile non-dualiste la care adera, şi „sistemul“ în care moartea conştientă, asistenţa cuiva apropiat (împreună cu care mai făcuse experienţa ieşirii din corp) şi inducţia hipnotică erau esenţiale. În anexa pe care întemeietorul psihologiei transpersonale o adaugă cărţii sale despre „călătoria ultimă“ sînt povestite – cu o limpezime aproape clinică – două experienţe de extincţie: mai întîi cea a Mariei, prima soţie a scriitorului, povestită de el însuşi, apoi cea a lui Aldous Huxley, povestită de Laura, a doua lui soţie. Huxley a murit în 1963, cartea Laurei a fost publicată în 2005, cînd astfel de experienţe-limită cu substanţe interzise puteau fi publicate în adevărul lor, nu ficţionalizate aşa cum se întîmplase în In
