Fact: oferta posturilor TV româneşti e mai mult decît dezamăgitoare. Observaţie: din ce în ce mai multe persoane spun că nu se uită deloc la televizor. Rămîne însă întrebarea: dacă Domnul Snob Cultural a decis să-i facă felul televizorului à la Tudor Chirilă (apelez aici la memoria colectivă, fişierul 2010), Moni şi Iri dispar ca prin minune de pe micul ecran? Am trecut şi eu prin lungi perioade de post catodic, iar cînd puneam din nou în funcţiune maleficul obiect constatarea era că, între timp, grămada de gunoi s-a făcut şi mai mare. În mod clar, aruncarea televizorului nu e o soluţie – dacă nu cumva plănuieşti să te muţi într-un vîrf de munte, reuşeşti doar să te deconectezi de la un instrument, nu şi de la mass-media.
În teorie, pe Internet poţi să alegi ce tip de produse culturale consumi, însă, la un moment dat, din click în click, vei da tocmai peste acel gen de conţinut din cauza căruia ţi-ai sacrificat televizorul. Vestea rea e că producţiile de prost-gust şi-au găsit o nouă casă (vezi serialul web Sclavele mele, care e misogin doar „în aparenţă“ – de fapt, nu e nimic altceva decît un bordel glorificat). Vestea bună e că Internetul a contribuit enorm la dezvoltarea unei culturi participative, care scoate receptorul din pasivitate şi îl provoacă la discuţie. Pot spune ce nu-mi place şi – mai important – pot spune ce-mi place, contribuind astfel la creşterea vizibilităţii acelor produse culturale care mă interesează. Iar pentru a fi un receptor cu adevărat activ, trebuie să fiu în stare să mă uit, printr-o lentilă critică, şi la acele produse ale căror fan sînt. Reperarea unor modele şi a unor stereotipuri cu care operează mass-media nu e deloc dificilă. Educaţia media se poate face individual, nu e nevoie de un cadru formal. Iar asta o demonstrează cel mai bine bloggerii.
Vlogul şi remixul video, ca formă de critică media
Una dintre blo
