Crisparea dogmatică de altădată...
Acum douăzeci şi ceva de ani, în aşa-numitele gale ale Festivalului Naţional "Cântarea României", toată lumea stătea băţ pe scenă, purta costum negru şi cămaşă albă, respectiv rochie lungă dreaptă cu mâneci (exceptând costumele tematice de soldat, muncitor, ţăran, gărzi patriotice, pionier etc. ), citea sau cânta sus şi tare un text verificat şi aprobat, iar din culise cineva dirija acerb cine şi când trebuie să intre sau să iasă. Indiferent dacă spectacolul se transmitea sau nu la televizor, în direct sau înregistrat, pentru ca totul să iasă perfect, interminabile şi extenuante repetiţii precedau evenimentul. Cea mai mică ezitare, bâlbă, scăpare de orice fel era imediat sesizată, interpretată şi uneori - în funcţie de gravitate şi implicaţii - corespunzător sancţionată. Cumplit. Absurd. Curat "1984". La propriu şi la figurat.
Dacă era vorba despre o premieră teatrală sau cinematografică, abia la sfârşitul spectacolului urcau pe scenă, într-o ordine atent prestabilită, directorul teatrului sau al casei de filme, regizorul, dramaturgul (dacă era român şi în viaţă) sau scenaristul, operatorul de imagine, compozitorul muzicii şi interpreţii principali. Cu notabila excepţie a directorului, care datorită funcţiei era o persoană oficială, costumaţiile respectivilor, la fel ca şi micile şi scurtele lor adresări, erau mai puţin rigide. Directorul rostea sentenţios câteva cuvinte, regizorul mulţumea şi el sec şi modest, eventual sugera câteva semnificaţii pregătite dinainte, pe scenă apărea un coş cu flori, aplauze şi gata: invitaţii puteau pleca mulţumiţi acasă. Doar câţiva dintre aceştia erau invitaţi să participe, alături de realizatorii spectacolului, la petrecerea/ cocktailul/ băuta strict privată (de obicei din banii regizorului) care urma într-o altă locaţie decât cinematograful sau teatrul respectiv. Tot "1984", tot or
