Modelul european de dezvoltare economică şi socială îşi arată limitele. România nu vede asta şi, incapabilă să‑şi definească un model propriu, se chinuie încă să implementeze principii şi reglementări care o îndrumă pe calea spre subdezvoltare.

Încovoiat de povara cheltuielilor cu protecţia socială, înecat de birocraţie, şi cu o piaţă a muncii inflexibilă, modelul de dezvoltare economică şi socială pe care Uniunea Europeană îl impune statelor membre îşi arată limitele. Se vede în primul rând în statisticile ultimilor 20‑30 de ani, care arată că modelul social european a fost în mod sistematic devansat de cel anglo‑saxon, la aproape toate capitolele.

Mizând pe libertatea funcţionării pieţelor, modelul anglo‑saxon, care funcţionează în ţări precum Marea Britanie sau Irlanda, dar şi în Statele Unite, Canada sau Australia, a oferit mai multe locuri de muncă, a condus la o creştere mai rapidă a economiei şi a oferit populaţiei un nivel de trai peste cel înregistrat de locuitorii celor mai multe dintre statele UE. Mai mult decât atât, modelul anglo‑saxon a câştigat şi cursa competitivităţii pe plan internaţional. Dar cel puţin la fel de important ca cifrele care arată că modelul european este depăşit, este faptul că mult‑propovăduitul model social - la care se face referire în cea mai mare parte a documentelor oficiale ale Uniunii - a primit o puternică lovitură tocmai din partea cetăţenilor Suediei. Ţară considerată timp de multe decenii un exemplu pentru restul Europei şi un bastion pentru modelul „welfare state" (stat al bunăstării) spre care societatea europeană tinde. „Statul bunăstării" a primit un vot de blam chiar la el acasă, la finele anului trecut, când alegerile parlamentare din Suedia au fost câştigate de o coaliţie de centru‑dreapta, condusă de prim-ministrul Fredrik Reinfeldt, care a promis reducerea taxelor şi reforme pentru statul social.