A fost o zi foarte lungă. Plecat de la Otopeni aproape de prînz, am aterizat pe JFK tot pe la prînz, în aceeaşi zi. Cele şapte ore diferenţă de fus orar coincideau aproape perfect cu durata zborului, aşa că timpul petrecut în avion dispărea ca într-un fel de buclă. Văzusem ca într-un vis crestele Alpilor încă înzăpezite, plajele de pe ţărmul vestic al Europei, întinderea albastră a oceanului punctată din loc în loc de cîte o ambarcaţiune ca o minusculă liniuţă albă, apoi marile suprafeţele îngheţate din peninsula Labrador şi estuarul colosal al fluviului Sf. Laurenţiu. Au urmat minute întregi de survol al suburbiilor New York-ului, impresionant de rectangulare, pline de culoare şi verdeaţă.

Era pentru mine prima imagine a Occidentului, a lumii libere, la puţin timp de la Revoluţie.

DE ACELASI AUTOR Presa artificială Un drum cu moroi Străini şi străini Comedia decoraţiilor În aeroport am simţit un miros, un fel de parfum discret pe care ulterior aveam să-l descopăr prin mai toate interioarele publice şi chiar să-l asociez o vreme cu ideea de miros al Occidentului. Pe atunci, prin România nu se foloseau şi nici nu se ştia de existenţa deodorantelor de cameră – fiindcă despre asta era vorba.

M-am dus să-mi iau bagajele de pe bandă (nu-mi dau astăzi seama cum am ştiu să mă descurc prin aeroport) şi am văzut cum un negru uriaş cu o vestă fosforescentă lua geamantanele dintr-un loc, le ridica deasupra capului şi le arunca într-alt loc. M-am gîndit cu inima strînsă la icoanele mele pe sticlă pe care le luasem să le duc românilor la care urma să locuiesc. M-am întrebat cum de se poate ca într-o ţară civilizată să se poarte aşa cu bagajele clienţilor. Următoarea surpriză a fost cînd am dat ochii cu ofiţerul din dosul unui ghişeu care trebuia să-mi ştampileze paşaportul. Un portorican acru, cu faţa buboasă şi care mesteca gumă. M-a întrebat cu o mină di