- Editorial - nr. 768 / 21 Aprilie, 2011 In afara evreilor, putine sunt popoarele vechi care au suferit si sufera ca romanii. Dupa ce stramosii nostri daci au fost cuceriti de romani si acestia au plecat, a urmat valul de migratori care si-au facut vad pe teritoriul nostru in drumul lor spre Occident, dupa care au urmat imperiile: de la cel bulgaresc, bizantin, otoman, habsburgic la cele rusesc si sovietic. Toate acestea, la un loc sau separat, ne-au obligat la suferinte ce au lasat urme adanci nu numai in constiinta inaintasilor nostri, ci si in felul lor de a fi, de a rastalmaci sensul vietii. La scara mai mica, dar crancena si de lunga durata, ca o suprapunere si o accentuare a impilarii, nu putem sa nu amintim indelungata opresiune a ungurilor, sasilor si secuilor, care, prin acel Unio Trium Nationum de la 1437, in urma Rascoalei de la Bobalna, s-au asociat in a-i condamna pe romani la inumanitate, la iobagie vesnica si ca fiinte de rang inferior, nedemni de regnul umanitatii. Sa incerci din rasputeri sa te mentii totusi om in conditiile in care esti tratat ca animalele de munca, asigurandu-ti-se o viata imposibila, de cartita, cu gandul ascuns de a sterge urmele unui popor vechi si glorios, dar ajuns in robia straina, nu este usor. Au fost nevoie de compromisuri uriase pe toate planurile pentru ca omul sa nu devina intru totul animalul de munca osandit si sa coexiste in acelasi timp in ciuda unei contrare vointe. O viata de catacombe au dus romanii, din aceste motive, in decursul multor secole, si suntem convinsi ca tocmai credinta lor crestina, insusita chiar de la apostolii lui Cristos si imediat dupa, i-au ajutat sa reziste, sa-si apere demnitatea de oameni, dar si de popor de sine statator, despre a carui existenta aveau informatia incrustata adanc in memoria subconstientului. Supravietuirea in atari conditii i-au obligat la tehnici si forme de manifestare