(Apărut în Dilema veche nr. 82 / 2005)
De cîte ori ar trebui să cîştige Lance Armstrong Turul Franţei pentru a fi mai cunoscut decît Pélé? Dar Sampras, de cîte titluri la Wimbledon avea nevoie pentru a-i confisca celebritatea lui Maradona? Cine a fost mai mare, olandezul Johan Cruyff, emblema revoluţiei fotbalului, sau cehul Emil Zatopek, alergătorul al cărui unic stimulent de efort era revolta omului trimis de cataclismul istoric în spatele Cortinei de Fier? O preferaţi pe Nadia, eterna zeitate păgînă a gimnasticii, sau pe Hagi, machedonul cu spirit pozitiv, uns rege prin dribling?
Întrebări inutile. False dileme. Ar trebui stabilit ceva de la început. Fotbalul e un sport, dar nu unul ca oricare altul. Lumea sportului se împarte, natural, în fotbal şi alte sporturi. Nu-i nici vina fotbalului, nici a celorlalte sporturi. Dacă acceptăm axioma, putem trece mai departe. Fotbalul a generat un univers paralel, cu galaxii în expansiune. Are de toate. Sori şi sateliţi. Şi supernove, şi găuri negre. Lumea lui aparţine tuturor, de la neofiţi pînă la esteţi. De la ultraşii violenţi din galerii la oamenii de cultură. Celelalte sporturi gravitează numai în sistemele lor solare. Fotbalul a globalizat avant la lettre, extrafotbalul a tribalizat. De ce exercită acest joc colectiv cu puternic accent individualist o asemenea atracţie, nu-i foarte lesne de explicat. Simplitatea ar fi motivul primordial. Simplitatea în sensul cel mai pur al termenului. Satisfacţia scrobită şi cu Rolex la mînă a unui hole in one la golf - lovitura aceea nepămînteană care nimereşte din prima gaura peste munţi şi văi - nu va rivaliza niciodată cu bucuria nedistilată a unui gol al lui Ronaldinho. Cu impresia de forţă luminoasă degajată de Gerrard, simbolul lui Liverpool, la rîndu-i alt simbol pentru nebunia numită fotbal.
După simplitate ar veni la rînd neprevăzutul. Elementul surpriză
