Într-o după-amiază de sîmbătă, undeva în Timişoara. Casa Studenţilor, la adăpost de zăpada de afară. Camerele, mai degrabă boxe, găzduiesc trupe de dansatori sau cîntăreţi care se pregătesc să existe pe o altă planetă, într-un fel de univers paralel despre care puţină lume are habar. În spatele fiecărei uşi, nişte oameni şi nişte vise.
PoPa SapKA
„Baba, cum se aude? Unde intră cablul ăla? Uite şi tu ce pot să facă banii! Bă, să ne scuzi, dar nu aşa arată sala, de obicei, poate fi şi mult mai curată! Mă simt ca acasă aici. Dau cu o chestie pe corzi, vezi? Şi ce face? Păi, cică scrie că aşa cînt mai repede! Ha, ha! Iar fumezi înăuntru, Dima? Hai să mergem pe hol! Şi ce, nu mai ştii să cînţi la bass sau de ce te poticneşti?“ Se acordează bassul, se acordează şi tobele. Dima ia acordeonul în braţe. Hainele lor – colanţi, cămaşă şi vestă cu model naţional, papuci de skater, pantaloni de punker. Ţoale colorate ca viaţa, mult roşu, un batic galben legat de microfon şi o voce incredibilă. Se cîntă în engleză, rusă şi alte limbi pe care nu le putem identifica. Dima poartă pantaloni trei sferturi, cizme de călărie înalte şi cămaşă înflorată. „Oy!“
DE ACELASI AUTOR De ce nu locuiesc în televizor Deșteaptă și urîtă O dimineață evreiască Un holocaust personal PoPa SapKA, trupa cu numele închisorii din Timişoara, este în mijlocul unei şedinţe foto, într-o încăpere aproape claustrofobică, fără vreun geam la vedere. În mijloc, cei cinci băieţi se pregătesc de o carieră în stil balkan pop-ska. Dezamăgiţi de publicul timişorean şi de concertele la care strîngeau cel mult 150 de oameni, muzicienii au reuşit să cînte şi peste graniţe, în Ungaria, Bulgaria, Germania sau Austria. Combinaţia aparent simplă de ska-punk şi elemente tradiţionale, ce i-ar putea asemăna, la prima vedere, cu alte trupe, de fapt vrea să fie mult mai mult. Muzica lor aduce şi elemente de blue
