Singurul lucru dur pe care l-a făcut vreodată Leo a fost că ne-a pus în braţe un oximoron cumplit - Leo dispărut, Leo plecat, Leo absent... - şi ne-a lăsat să ne descurcăm cu el cum om putea. De ce este atât de absurdă această plecare a lui? Nu pentru că nu era o fiinţă omenească, tributară, deci, finalului, ci pentru că era tot numai spirit şi vioiciune, zâmbet şi inteligenţă scăpărătoare şi nu ţi-l puteai închipui vreo clipă lâncezind ori negândind. Era o prezenţă şi, cu el alături, totul părea elegant şi explicabil. Avea acel wit atât de rar astăzi, care reuneşte umorul şi sarcasmul, ingenuitatea şi spiritul elevat. Era cel mai valoros critic de film din România, mai mult decât erudit, seducător, sclipitor, fantastic de amuzant, dialogând superb pe marginea oricărui film ar fi văzut, indiferent de ce calibru. Pentru că Leo ştia să ridice la înălţimea spiritului său nu filmul, ci textul, privirea asupra lui, aplicată cu un fler imbatabil, o experienţă fabuloasă şi, mai ales, cu o generozitate ieşită din comun.

Alex. Leo Şerban era lipsit de orice ranchiună, de orice zgură ori meschinărie şi avea acea capacitate rară (pe care italienii o numesc meravigliare) de-a se minuna când vedea un film care îi plăcea, izvorâtă din dragostea lui imensă faţă de cinema. Scria cu bucuria pe care i-o percepeam la vizionări, atunci când se amuza sincer de o secvenţă reuşită dintr-un film, chiar dacă uneori ea era singurul lucru bun din toată povestea. Îşi respecta publicul şi ştia să transfere aura unui film mare, special, ieşit din comun, către cititorul la care trebuia să ajungă pentru ca acesta să nu rateze evenimentul.

Îmi vine în minte, spre exemplu, râsul lui frumos, tonic, la secvenţa fabuloasă din "Valentino: The Last Emperor", în care Lagerfeld îi şoptea complice lui Valentino pe sub evantai: "Dragă, eu şi cu tine suntem singurii creatori, toţi c