Românizarea sau schimbarea numelui de familie în comunităţile etnice minoritare e un fenomen frecvent, doar că în cazul evreilor schimbarea e mai problematică (cum altfel?) şi provoacă reacţii de respingere din partea autohtonilor, dar şi a mediului evreiesc. În lumea literelor, alegerea numelui cu care va semna un autor este mai complicată – motivarea individuală, uneori de natură estetică, prevalează. Aşa-zisul nume „pseudo“ tinde, şi de multe ori reuşeşte, să înlocuiască numele din actul de stare civilă.

Un „escu“ nu te scapă de necazuri

Puţin timp după război, I. Ludo, adeptul unui naţionalism cultural evreiesc, a dezbătut pe larg, într-un eseu (Despre pseudonim, 1947) scris cu obişnuita lui vervă pamfletară, abandonarea de către evrei a numelor care trădează originea etnică. Ludo nu discută în mod special pseudonimele scriitorilor (şi „Ludo“ este un pseudonim). Chestiunea care îl preocupă mai mult este semnificaţia românizării numelor de familie în mediul evreiesc, în perioada modernă. Spre deosebire de situaţia din Franţa, evreii din România, afirmă Ludo, supuşi la numeroase şicane şi persecuţii din partea autorităţilor, consideră românizarea numelor o cale (iluzorie) de salvare de umilinţe şi discriminări.

DE ACELASI AUTOR O privire (profetică) din Ierusalim Terorismul şi "valorificarea traumei" Schimbarea numelui sau adăugarea unui „escu“ la sfîrşit, crede Ludo, nu-l scăpa pe evreu de necazuri, pentru că românizarea era percepută ca înşelăciune, „demascată“ de naţionalişti (cu infamantele liste înşirînd numele „adevărate“ evreieşti primite la naştere) sau ridiculizată de mediul evreiesc tradiţional. O situaţie opusă şi ideală este, pentru Ludo, cazul Franţei. Aici, în 1936, un evreu pe nume (neschimbat) Léon Blum poate fi ales prim-ministru de către Adunarea Naţională. Mai mult, adaugă Ludo: „Deşi face politică franceză, deşi iremediabi