Cînd, în noaptea de pe malul Iabocului, la capătul încleştării, Iacob îi cere celui cu care s-a luptat să-şi dea numele (Geneza 32, 27-32), cererea îi e oare respinsă? Celălalt refuză oare să-şi dezvăluie identitatea? Sau asistăm mai degrabă la un scenariu de acces la calitatea numelor divine? „Pentru ce întrebi de numele meu? El este minunat.“ E „extraordinar“, „uluitor“, thaumaston – traduce Septuaginta pentru o altă ocurenţă a sintagmei (Judecătorii 13, 18). Iacob primeşte aşadar un răspuns consistent: i se indică densitatea unui nume de nerostit, pe care cuvintele noastre nu îl pot cuprinde. În densitatea acestui nume – nu secret, ci pur şi simplu „de necuprins“, incomprehensibil – identitatea lui Dumnezeu este învăluită şi totodată ofensivă: căci divinul este cel care vine să se lupte cu omul rămas singur în noapte. Iar din confruntarea lor apare un alt nume, pe care plurisemantismul expresiilor din limbile semitice îl face să radieze asupra ambilor parteneri. Noul nume al lui Iacob, cel primit înainte de ivirea zorilor – Israel – poate însemna în aceeaşi măsură „cel ce s-a luptat cu Dumnezeu“ şi „Dumnezeu luptă“. Noul nume îi îmbrăţişează pe cei doi, e cifrul unei întîlniri în care amprenta divinului s-a întipărit în carnea omului şi în limbajul lui.

DE ACELASI AUTOR Cererea de minune Bucate alese, instrumente de prestigiu Jocul de-a demonizarea Aerul uşor al prieteniei Nu ni se arată oare astfel felul în care limbajul omenesc poate să prindă, să capteze ceva din mulţimea numelor divine, din acele atribute, calităţi, aspecte ale lui Dumnezeu prin care El se caracterizează pe sine şi se manifestă – creează lumea, se revelează omului, îl însoţeşte şi îl atrage către sine – rostindu-şi prin unele unicitatea, transcendenţa, suveranitatea, prin altele prezenţa în centrul adînc al fiinţei omeneşti, dorinţa de a o transfigura, puterea nesfîrşită de a se d