Mă priveşte de sub cozorocul şepcii de piele, trasă şmechereşte pe ochi, într-o parte. Îmi zîmbeşte, şi-i văd cei doi dinţi aurii din faţă: „I-am îngropat pe toţi, domnişoară! Pe toţi 220.000!“.
Îmi spun că ăsta-i omul pe care-l caut. Ştie tot ce mişcă, dar mai ales ce nu mişcă. E – aşa cum îi place să spună – „master“. Deşi, pe uşa biroului scrie – în română şi în rusă – „Maistru înhumare“.
Un cimitir nici vesel, nici trist. Colorat.
Drumul meu spre cimitir a început (cum altfel?) într-o după-amiază gri, cu ploaie măruntă. M-am urcat într-o „rutieră“, undeva lîngă Piaţa centrală, cu destinaţia „Doina“. Doina este o stradă la periferia Chişinăului. La numărul 189 se află cimitirul. Unul dintre cele mai mari din Europa. Pe vremea comuniştilor, cimitirul se numea ca şi strada. Adică „Doina“. Nici gînd să poarte, ca azi, numele unui sfînt. Sfîntul Lazăr. Şi astăzi, însă, mulţi localnici îl pomenesc după vechiul nume.
DE ACELASI AUTOR Vieţuitorul muntelui La capătul geografiei, unde poţi să cazi în mare În faţa şi în spatele calculatorului Cinematograful din insulă Îţi ia ore bune să traversezi pe jos cimitirul, care se întinde ca o pădure de cruci şi monumente, unduindu-se pe dealuri domoale, tăiate de alei asfaltate. În total, peste 200 de hectare. Într-o parte – un gard de beton. În alta – un deal pe care se văd blocuri lungi. În alta – o pădure dezgolită, neagră, în care ghiceşti – ca pălăria unei ciuperci uriaşe – cupola unei biserici.
Nu pare un cimitir trist. Dar nici vesel. Aş zice că e extrem de colorat. Aproape fiecare cruce şi monument sînt împodobite cu flori artificiale şi coroane viu colorate, cu panglici care flutură în vîntul uşor, ce s-a iscat după ploaie.
Îl traversez în lung şi-n lat cu o maşină. Rusească şi veche. Vladimir e şofer la cimitir din 1987. Face tot timpul haz de „hîrbul“ lui despre care spune că lo
