„Folosiţi numele în mod corect, creator şi cu pasiune!“
Marcello Robby, Apendix Robby, apud Mircea Horia Simionescu, Dicţionar onomastic
Andrei Pleşu observa, cîndva, într-un articol, că lingviştii pot spune foarte multe despre o propoziţie precum „Ion trece strada“, dar mai nimic (relevant) despre „trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri“. Ca şi căderea unui măr din pom, o propoziţie simplă subiect-verb-complement poate părea, într-adevăr, ceva extrem de prozaic. Dacă ar fi să vedem aici o imputare, se pot spune totuşi destule în apărarea lingviştilor (în fond, nici fizicienii, qua fizicieni, nu sînt chemaţi să vorbească despre o coregrafie de Béjart altfel decît despre rostogolirea unei bile). Oricum, pentru cei cărora cercetarea aprofundată a lui „Ion trece strada“ li s-ar părea, în continuare, futilă, filozofia limbajului, mai mult decît lingvistica, oferă motive serioase de perplexitate. Gînditori renumiţi s-au aplecat, în ultimul secol şi jumătate, îndelung, chiar asupra semenilor lui „Ion“ – numele proprii. Întrebarea căreia i-au căutat răspuns poate fi sintetizată, aproximativ, dar eufonic, astfel: Ce anume numeşte numele? Nimic anume (...„denotaţie fără conotaţie“ – John Stuart Mill) sau totul (...suma descripţiilor satisfăcute de purtătorul numelui – răspuns, extrem simplificat aici, spre care tinde „linia“ Frege-Russell)?
DE ACELASI AUTOR Despărţirea de Cheloo lumea fără România Saul Kripke susţinea, în ianuarie 1970, o serie de trei prelegeri care, publicate în volumul Numire şi necesitate, aveau să fie considerate poate cea mai importantă contribuţie la metafizică şi filozofia limbajului din ultima jumătate de veac. Formulînd o critică apreciată drept devastatoare la adresa teoriilor pur descriptiviste ale numirii, Kripke propune nu atît o teorie alternativă, cît o schimbare de perspectivă. Numele pe care le folosim sînt nume pe c
