Pe Măcăţel am găsit-o, acum vreo opt ani, abandonată în faţa porţii – poveste, cred, cu nimic diferită de a mai tuturor maidanezilor deveniţi cîini de curte şi/sau apartament. Fiindcă era tare mică (o plimbam ţinînd-o, efectiv, în palmă), am decis s-o luăm în îngrijire „doar pentru vreo două săptămîni“, urmînd ca între timp să-i găsim un stăpîn; însă ca, probabil, în majoritatea situaţiilor, săptămînile s-au făcut luni, apoi ani, timp în care prin şi pe lîngă casa noastră s-au mai strîns o groază de animale (azi mai avem o căţeluşă şi circa şapte pisici); dar Măcăţel rămîne – sau, mă rog, e evident că ea aşa se consideră/comportă – un fel de şefă a micului şeptel.

Cît despre nume, care, sînt de acord, poate să pară ciudat: cum o adoptasem provizoriu, am hotărît că va cădea în sarcina viitorului, adevăratului stăpîn să-i fie şi naş. Iar de strigat, o strigam: Mă, căţel! Şi cum se spune (de fapt, despre asta am înţeles că avem a scrie aici) că adevărata putere a cuvintelor/a numelor se dovedeşte atunci cînd lucrurile denumite se supun (magic?) chemării; şi cum biata căţeluşă, deloc neaşteptat, a început curînd să răspundă apelativului, am decis – după oarecare vreme – că n-avea rost să căutăm vreun alt cuvînt, acesta fiind la fel de bun, şi poate chiar mai original, ca/decît altele. Singurul lucru pe care, lingvişti amîndoi, l-am mai inventat a fost să le spunem amicilor ce se declarau surprinşi de numele băieţesc al căţeluşei că grafia corectă e Măcăţelle.

Bun, va spune cititorul, putem porni discuţia de la faptul – evident – că un căţel sau chiar cîte o pisică ori vreun alt animal îndeajuns de domesticit răspunde numelui pe care i l-ai dat; dar ce facem cu restul „magiei“ semiotice a omului?

Ei bine, există, în mare, două direcţii fundamentale & contrarii în gîndirea modernă privitoare la cuvinte şi relaţionarea lor cu realitatea – nici una, fi