Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, cînd e cazul) între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“. Dl Stângă schiţează şi un început de răspuns. Îl transcriu, în speranţa că nu-l va supăra indiscreţia mea: „Din postura spectatorului, îmi vine să spun că diferenţa o face aici felul în care obiectul acestor afecte e potenţat, respectiv obnubilat de percepţia, discursul şi faptele admiratorului său. Iubită, femeia e mîntuită de accesoriu, de penumbre incomode, de tuşele banalităţii sterile. Idolatrizată, ea devine stridentă, rebarbativ păstoasă, vampirică. La fel, în plan religios, divinitatea credinciosului iubitor e un mister cald, o autoritate afectuoasă, un zenit absorbant, în timp ce zeul habotnicului pare mai degrabă un răsfăţat satrap cosmic, un soi de căpcăun metafizic, sensibil la ditirambi, mătănii şi ofrande hipercalorice...“
Dl Stângă gîndeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sînt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sînt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac cîţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el.
DE ACELASI AUTOR Reflecţii post-electorale O aniversare uitată Note, stări, zile Note, stări, zile Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sînt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea pînă la
