Nu-mi dau seama cîtă splendoare în iarbă a produs finala Cupei Spaniei

A fost finala Cupei Spaniei “un spectacol minunat?” Ne-a dat “un fotbal de cea mai bună calitate?” Am trăit un “meci formidabil?” “Incredibil?” “Magnific?” “Un spectacol extraordinar de frumos?” Îndrăznesc să spun că nu. În cavalcada atîtor supersupersuperlative rostite extatic dintr-o răsuflare, singurul adjectiv care mi s-ar părea la locul lui, deloc dispreţuitor la adresa “celor mai bune echipe din lume” este “crîncen”. Crîncen, desigur, nu mi se pare un superlativ. Un El Clasico crîncen nu-ţi spune îndeajuns, nu e suficient de delirant, e prea terestru… Mie, unuia, îmi explică aproape totul, inclusiv sistemele de joc, care au aparţinut sistemului nervos şi osos.

Nu-mi dau seama cîtă frumuseţe şi splendoare în iarbă a produs nervozitatea cu care s-a jucat în prima repriză, aceea a Realului, dar tot ce nu era fault nu depăşea trei pase şi devenea eroare umană. Realul a jucat cu o furie în marcaj, cu o mînie în aglomerare, care a destabilizat evident stilul Barcelonei, aş scrie că l-a desfigurat, l-a schimonosit; nu e o imputare, furia face parte din joc, dar să nu mi se mai vorbească de magnificienţă. Realul n-a fost magnific, ci mai degrabă mînios, iar Mourinho mai violent în mînie decît Dan Petrescu, ca să iau un etalon… Nu se putea ca furia asta să nu-l coste, să nu-l epuizeze nervos - şi asta explică repriza a doua, cînd Barca şi-a revenit şi ne-a vorbit pe limba ei. Comparaţi fotbalul din repriza întîi cu jocul din a doua, în care Iker - omul cu adevărat magnific al Realului - i-a scos din minţi şi i-a făcut neputincioşi pe un Messi capabil să care trei-patru realişti în spate, pe un Iniesta, pe un Xavi tot mai blocaţi între răbdare şi nerăbdare.

Au plătit-o şi ei, neputinţa i-a epuizat, precum furia pe madrilenii resemnaţi la un sistem 1-9-1, căci Mourinho - cum