În Cuba continuă să se întâmple lucruri interesante: Fidel Castro a părăsit conducerea Partidului Comunist Cubanez, autorităţile par să oficializeze proprietatea privată, sunt anunţate diverse reforme pentru ca iniţiativa privată să poată fi promovată în materie de economie.Vorbim însă despreun moment inedit: lacrimile pe care le-au vărsat unii la recentul Congres al comuniştilor cubanezi când Fidel Castro a anunţat că nu mai este şeful partidului.
Să reţinem această dată: 19 aprilie. Ea ar trebui înscrisă în calendarul de aur al “servituţii voluntare”. De ce? Pentru că au frapat nişte imagini, care au făcut de altfel înconjurul lumii: în imensa sală unde se ţinea congresul comuniştilor cubanezi, unii delegaţi nu şi-au putut reţine lacrimile… Lacrimi de tristeţe că marele lor şef, Fidel Castro, apărea în faţa lor bătrân şi cu un aer fantomatic.
Lacrimi de tristeţe pentru că omul căruia i se spune în Cuba "Lider Massimo" se retrăgea de la conducerea partidului, mai precis din postul de şef al partidului, pe care îl ocupase timp de 46 de ani. Ei bine, da, au existat oameni în acea sală unde se ţinea congresul care au plâns sincer pentru că Fidel Castro nu mai e capabil să rămână încă zece ani, sau poate 20 de ani, sau poate pentru eternitate, în fruntea ţării, ţară, în paranteză fie spus, ruinată de asocierea dintre doctrina comunistă şi nuanţele castriste ale unei dictaturi tropicale.
Aceste "lacrimi" de durere, de emoţie şi de regret te trimit imediat cu gândul la un mare gînditor al renaşterii, francezul Boetius, autorul unei cărţi intitulată "Discurs asupra servituţii voluntare". Încă din 1549 acest poet, care şi-a scris eseul la doar vârsta de 18 ani, constata că tiranii n-ar avea atâta putere şi uneori o viaţă atât de lungă dacă n-ar fi înconjuraţi se "servitori voluntari".
Tiranii au doar puterea pe care le-o conferă cei care se sup
