Destule poezii din Uvedenrode sunt despre pripă, sau despre fă- cutul nechibzuit. Oul dogmatic, datat neobiş nuit (Paştele nu are, ca sărbătorile fixe, ajun), este, din contră, lauda astâmpărului.

Situaţia la care trimite e una de-nceput de leat, cum ar traduce- o Arghezi, când lumea e doar proiectul unui duh care nu se gră- beşte. După acest haos adormit, vine oul, organizat, dar nu încă hotărât pentru moarte sau pentru viaţă. Aşa încât poate fi, la fel de bine, un imbold al Facerii sau un memento mori. O poezie fără pretenţ ii din Prisaca lui Arghezi mustră, în altă cheie, neastâmpărul unui copil pe potriva „răsadului mai rău” din După melci, care prăduieşte nenumărate ouă ca să le ia bănuţul („galben icusar”, cu un alt farmec al limbii, la Barbu). Alternativa e mai cu scaun la cap, dar la fel de terre-à-terre: „măcar nu le-a mâncat/ Fierte, ochiuri sau răscoapte/ La cafelele cu lapte”. Cele două posibilităţ i vor deveni, în Oul dogmatic, una şi-aceeaşi: suficienţa care strică. În contra ei se ridică o întreagă construcţie simbolică. Simplu spus, oul moare când îşi împlineşte promisiunea, când alege viaţa din moarte. Paralelismul cu jertfa ajunului (să-i spunem aşa) pascal, care-i corespunde mai degrabă Vinerii, aş zice, decât Sîmbetei Mari, e îndeajuns de transparent.

Îndemnul – nu doar la saţ, ci şi la credinţă după tăgadă - „îl urcă-n soare şi-l cunoaşte”, cheamă tot un vers din Arghezi, mult mai explicit: „Ca să mă frângă-n soare, schimbat prin moarte-n pâine,/ Şi fraţilor din urmă, şoptind să mă împartă.” Poate fi prea mult să-l vedem, în linia ghicitorilor folclorice, în „ceasornicul fără minutar” pe cocoşul Evangheliilor, care adevereşte nestatornicia, neastâmpă rul, la urma urmei, neputinţa de-a ţine de-o lege, însă ideea sfâr- şitului programat, fie ea creştină sau mult mai veche, e cuprinsă în această ovoscopie virtuală, făcută cu precauţ