Apariţia lui Horia-Roman Patapievici în cultura română, imediat după 1989, a făcut senzaţie. Era ca şi cum istoria însăşi ne-ar fi spus: iată ce oameni de valoare aduce la suprafaţă libertatea!

Afirmarea nou-venitului cu un nume ciudat, greu de pronunţat şi de ţinut minte, s-a produs relativ repede. Momentul culminant l-a constituit publicarea de către el a eseului de un patetism incendiar (ţinut însă cu stricteţe sub control), Omul recent, 2001. Erudiţia, clarviziunea, curajul intelectual, autoritatea stilistică au impresionat pe cititorii de bună-credinţă (şi au creat, inevitabil, şi adversităţi). Ca şi cum ar fi făcut între timp exerciţii de dicţie, toţi iubitorii de filosofie, fie ei admiratori sau adversari, au început să pronunţe corect neobişnuitul nume. Iar de uitat nu l-au mai uitat nici până în ziua de azi.

Treptat, Horia-Roman Patapievici a devenit un răsfăţat al lumii intelectuale. Cu figura lui ciolănoasă şi asimetrică, de tânăr furios englez, cu meşa lui de Charles Chaplin în rolul dictatorului care confundă globul pământesc cu o minge, filosoful cu pregătire de fizician şi-a pus un papion şi s-a instalat în prim-planul culturii noastre de azi. Traian Băsescu, interesat mereu de oameni de performanţă, l-a numit chiar preşedinte al Institutului Cultural Român, ceea ce echivalează cu un post de ministru de Externe în domeniul culturii.

Asumându-şi condiţia de lider de opinie, Horia-Roman Patapievici a început să se pronunţe cu aplomb în tot felul de probleme. Ca om de idei a rămas întrutotul admirabil. Intervenţiile sale au acea precizie inspirată, prin care se caracterizează textele filosofilor cu formaţie ştiinţifică. S-a petrecut însă ceva surprinzător. Ori de câte ori a pătruns în spaţiul literaturii, a făcut cîte o eroare de apreciere sau de adecvare care a provocat stupefacţie în rândul admiratorilor săi (printre care mă număr