În fiecare an, Postul Mare prefaţează izbânda creştinului în relaţia cu Dumnezeu; măreţia dăruirii, prin asceză, prin ferecarea simţurilor întru iubire faţă de jertfa Mântuitorului. Iar această uniune de voinţă, de trăire a eliberării asumate pentru debarasarea de reziduurile acumulate îl aduc pe creştin în pragul purificării. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să fie…
Pentru creştini, Postul Paştilor este promisiunea salvării vieţii. Din punct de vedere moral, spiritual, medical… Este prilejul întoarcerii în sine - fie doar pentru şapte săptămâni - spre redobândirea iubirii de oameni, spre învingerea păcatelor cele mari şi spre "vindecarea" minţii, de atâtea ori atacată de maladiile contactate sau induse. Postul Paştilor ar putea să fie "prologul învierii noastre". Dar este, oare? Câţi dintre noi pot spune că şi-au dat întâlnire, în timpul Postului Mare, cu propria conştiinţă? Cine poate mărturisi, cu mâna pe inimă, că a pus în balanţa adevărului şi a credinţei toate relele de care a fost cotropit, pe parcursul unui an? Este posibil să aflăm câţi dintre noi şi-au amintit că au greşit minţind, furând, înşelând, trădând sau punând, mai presus de orice, orgoliile, patimile şi răzbunările? Nu ştiu de ce, dar parcă niciodată nu am simţit, ca acum, în Postul Mare din acest an, cum năvălesc, peste oameni, ura, duplicitatea, neiertarea; cum se ascund, unii dintre semeni, în vălătucul de praf al învrăjbirii. Există, la noi, din păcate, o suficienţă, fără frontiere: autoiertarea. Adică, toată lumea are dreptate, chiar dacă a greşit. Pentru că, fiecare are propria explicaţie a oricărui gest deplasat pe care l-a comis. În timp ce toleranţa este un cuvânt mort, iar adevărul este minciuna travestită. De câte ori nu am asistat la tipuri de apărare mai puternice decât atacul, indiferent dacă cel atacat avea sau nu cugetul curat!
Teologii spun că Postul Mare este pragul s