Băiatul pistruiat avea noroc: Tataie îi găsise un ou de găină fără egal, cu burta fermă şi vârful ascuţit.
„Cu ăsta o să spargi toate ouăle la cimitir", i-a zis bătrânul. Şi nu se putea înşela: încercase oul personal, lovindu-l de câteva ori de singurul dinte pe care-l mai avea în gură, agăţat de gingia de sus. La cei 87 de ani ai săi, Tataie n-avea rival în sat la alegerea oului cel tare. Făcea treaba asta încă din tinereţe, de fiecare dată când se apropia Paştele. Zicea că învăţase şmecheria de la bunicul său, care participase la Războiul de Independenţă. Tataie era mai tânăr, participase doar la Primul Război Mondial.
De fiecare dată, când supunea ouăle din coş testului cu dintele, depăna povestea neamţului invadator care, înaintea unui Paşte de război, a venit să ia ouăle din cuibar, iar la plecare a plătit totul, până la ultima centimă, şi nici n-a vrut să primească restul. Dar Tataie n-a vrut să rămână dator: l-a învăţat să vopsească ouăle într-o fiertură de frunze de ceapă. Iar înainte de plecare i-a predat şi lecţia alegerii oului cel tare. Pe atunci, Tataie avea toţi dinţii în gură, nu ca la bătrâneţe.
La 87 de ani avea o singură spaimă: ce se va face când îi va cădea şi ultimul dinte? Cum va mai alege el oul cu care nepotul său să facă ravagii prin cimitir? Doar n-or să fie mai cu moţ ai Barosoanei sau ai lu' Crăcănatu'...
Dar atunci, în primăvara aceea neasemuit de frumoasă, dintele bătrânului era la locul lui şi-şi făcuse datoria. Nepotul său putea fi sigur că deţine oul cel năzdrăvan. Iar turnirul prin cimitir i-a confirmat aşteptările: indiferent cu cine ciocnea - „Hristos a înviat", „Adevărat a înviat", poc-poc -, oul său ieşea neşifonat. Mereu se spărgea celălalt. Şi pentru că regula era „cel tare îl ia pe cel slab", băiatul strânsese în traista agăţată de gât exact 21 de ouă. Prada de război, cum zicea Tataie, mândru de n
