Printre spectacolele prezentate în luna martie de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, la sala Atelier a Teatrului Naţional Bucureşti, a fost şi o premieră, After all – gândită de Vava Ştefănescu, ca un dialog între două artiste ale dansului, fiecare o personalitate, cu o plastică corporală aparte.

Un dialog întru totul inedit însă, întrucât el avea loc între corpul concret, în desfăşurare spaţială scenică directă, al lui Carmen Coţofană şi imaginea, de pe pelicula filmată, a corpului Vavei Ştefănescu, care, de-a lungul ultimilor ani, a evoluat în diferite spaţii scenice, de la Cluj şi de la Bucureşti. În acest ultim sens, am asistat la o succintă retrospectivă, After all, fiind invitaţi să rememorăm şi să vedem, La urma urmei, ce iese la iveală din toate aceste imagini filmate, ce miez creativ reuşesc să contureze. Dar nu numai atât, ci şi cum se confruntă ele, în acest dialog, cu mişcarea unui alt corp, cel al lui Carmen Coţofană, şi cum se poate transpune, într-o oarecare măsură, mişcarea lor pe un corp cu altă personalitate plastică.

Spectacolele evocate, prin proiectarea unor fragmente, constituie o suită reprezentativă nu numai pentru coregrafa Vava Ştefănescu, ci şi pentru unul dintre cele mai consistente filoane ale dansului contemporan din ultimul deceniu, de la noi: Julieta, de Andras Wiski, în regia lui Mihai Mănuţiu, a cărei singură interpretă (dansatoare şi actriţă) şi totodată coregrafă a fost Vava Ştefănescu, apoi, în aceeaşi regie şi aceeaşi coregrafie, Zoon Erotikon, de D.H.Lawrence, dar şi poemul coregrafic Solo on line, sau O vară fierbinte pe Iza, pe un scenariu scris de Mihai Mănuţiu şi, în fine, Uitarea lui George Banu, în aceeaşi regie şi în interpretarea Vavei Ştefănescu şi a lui Sylvain Groud. O primă remarcă ar fi aceea că universul creativ al Vavei Ştefănescu a mers mână în mână cu cel al regizorului Mihai Mănuţiu. Şi nu